„Pe Mariana am cunoscut-o când era într-o relație și am făcut totul ca să fiu cu ea. S-a mutat la mine, apoi a început coșmarul. Nu am mai făcut față, așa că am plecat.…”

Când credea că a cunoscut-o pe femeia vieții lui, un bărbat a descoperit cine este, de fapt, cea cu care a împărțit casa timp de trei ani:

„Sufăr de sindromul salvatorului? Eu probabil am crescut sperând ca cineva va ridica un monument în cinstea mea, pentru multele fapte bune și numeroșii oameni salvați… de ei înșiși.

Altfel nu aș ști să explic cum găsesc doar femei cu probleme, care cer și așteaptă ajutorul altora, în principiu, pentru a poza în continuare în și-mai-victime.

Nu are însă cum să fie doar vina lor. Clar este și a mea. Nu degeaba aleg doar așa ceva.

Trecutul poate l-am uitat, în schimb, un trecut mai apropiat nu mă lasă în pace. Mai exact, ultima mea prietenă. Ne-am despărțit acum șase luni. Dar nu a înțeles asta și nu acceptă că suntem despărțiți.

Iar eu, oscilez între milă, teamă de a nu se întâmpla ceva rău, vină și totodată dorința de a merge mai departe.

Simt nevoia de schimbare pentru că, așa cum spuneam, știu că eu sunt cauza. Am început să fac terapie de patru luni și să înțeleg mai multe despre mine.

Un salvator ratat
Pe fosta mea prietenă o cheamă Mariana și vine din zona Moldovei. Este o fată frumușică (se spune că toate moldovencele sunt) și mi se părea blândă și firavă când am cunoscut-o.

Nu este foarte înaltă și îmi părea de o sensibilitate exagerată. Vorbea cu calm și zâmbea mult, asta mi-a plăcut la ea. Când noi ne-am cunoscut ea avea o altă relație.

Locuia cu respectivul. Eu însă am fost foarte decis la scurt timp după ce am cunoscut-o. Știam că vreau o relație cu ea și nu aveam de gând să îmi văd pe ascuns iubita și nici să o împart.

Îmi amintesc și acum că mă gândeam cât de norocos sunt să o fi cunscut. Lucrurile s-au petrecut cu viteză. I-am propus să se mute împreună cu mine și a fost extrem de încântată.

Nu știu exact cum s-a terminat relația cu celălalt, mi-a spus doar că nu prea bine, că s-a purtat și i-a vorbit urât. Mă rog, era firesc să fie dificil, îl părăsea pentru altul. Nu sunt de acord însă cu comportamentul urât sau cu vorbitul astfel… dar fiecare face cum știe și cum poate.

Am consolat-o că va uita, că va lăsa în urmă trecutul. În scurt timp am început să ne povestim viețile. Ea venea dintr-o familie cu probleme, are două surori și un tată alcoolic și agresiv care nu mai lucrează de câțiva ani.

Stăteau într-un sat, într-o casă modestă, iar mama ei se descurca cu cele câteva găini din curte și mica grădină de legume.

I-am spus atunci că nu are de ce să își facă griji pentru ea, nu va trăi așa. Ura sărăcia și știa că ea va reuși în viață… Eu am ajutat-o să „reușească”.

Nu a durat mult și a început să fie geloasă. Eu, prin natura jobului călătoresc mult. Nu am mai putut. Nu suporta să fiu plecat.

M-am gândit că se teme să nu o părăsesc, dar nu era cazul să sufere atât și nici să avem scandaluri. Am încercat să o calmez, dar lucrurile s-au agravat.

Când eram plecat în deplasări refuza să mănânce. Iar când reveneam, trebuia să mă trezesc de la 6 să îi pregătesc ceva de mâncare. Ea se trezea la 6.30 și la 7.30 pleca la muncă.

Lucrează ca secretară într-o companie mare. Dacă nu îi pregăteam eu de mâncare nu mânca. Se topea din picioare, suferea și plângea. I-am dat toate asigurările necesare. Degeaba.

Îmi spunea că eu am casa mea și pe ea o pot da afară oricând. Că o voi lăsa pentru o fată mai educată, de familie mai bună (ca a mea). M-am enervat și i-am spus să înceteze. Nu mă interesa familia din care venea ea, chiar nu conta. I-am spus că vorbea prostii.

A urmat o deplasare afară din țară. Ședințe și întâlniri, clienți noi și contracte de încheiat. O deplasare grea și obositoare, de altfel, care a durat o săptămână. O săptămână de iad.

Mariana îmi dădea sms-uri amenințătoare că dacă nu mă întorc imediat acasă, dă foc la tot ca să rămân și eu fără nimic și să văd cum e. Că eu sunt un nenorocit care își bate joc de o fată bună ca ea, care dorește familie.

Că dacă îndrăznesc să o părăsesc cheamă țigani să mă bage în spital. În fiecare seara eram pe Skype cu ea doar ca să trec prin toate crizele de nervi, plânsete, apoi iubire nemăsurată și eternă. Apoi iar văicăreli că mă iubește și nu poate trăi fără mine. Apoi amenințări că se sinucide dacă mă pierde.

Simțeam că înnebunesc. Nu știam să o calmez sau ce să fac. Și totuși, o iubeam. Mă gândeam că a avut o viață dificilă (și ea folosea această scuză des).

Încercam să văd lucrurile din perspectiva ei și să sper că treptat va învăța că lucrurile pot fi altfel. M-am înșelat.

Drumul spre iad e pavat cu bune intenții…
Dacă la începutul relației îmi părea bună, firavă și tăcută, într-un an ajunsese să urle la mine fără încetare. Eram un imbecil, nu aveam voie să ies din cuvântul ei, nu aveam voie să plec în deplasări fără ea. Da, știu, chiar sunt imbecil.

O luam cu mine în toate deplasările. Mai mult, ajunsesem să mă rog de ea să vină, că îmi doresc să fie cu mine. Nu îmi doream, dar știam că asta așteaptă de la mine și, că dacă nu o fac, se dezlanțuie iadul.

Nu are sens să spun că nu îndrăzneam să vorbesc cu alte femei. Dacă vorbeam, și era și Mariana de față, după ce plecau trebuia să vorbesc ceva urât despre ele ca să se simtă ea în siguranță.

Apoi a început să îmi ceară bani. Mereu tot mai mulți. Îmi spunea că ea trebuie să îi ajute pe ai ei, iar eu, ca bărbat, trebuie să o sprijin. Înțelegeam, deși sumele erau cam mari.

I-am spus că ar trebui ca tatăl ei să lucreze ceva iar. Când i-am cunoscut familia, recunosc, m-am îngrozit în ce condiții trăiau. Și nu de sărăcie, cât de mizerie.

Am vorbit atunci cu tatăl ei și, în speranța că Mariana va fi fericită i-am promis că îi cumpăr o mașină cu care să facă taximetrie.

Inițial, iubita mea s-a supărat, că ce, taică-su e taximetrist?? Având în vedere că era trântor, taximetrist era mai bine. Și e o meserie decentă. Orice meserie este decentă! Ne-am certat. Iar crize de plâns.

Iar m-a acuzat că o desconsider că e săracă și îmi bat joc de ea. Taică-su însă, s-a gândit că i-ar prinde bine o mașină și a fost de acord. Într-o altă discuție cu ei, indirect, m-am prins că nu le trimitea niciun ban.

Iubita mea îmi cerea bani pe care să și-i pună ea deoparte, mințindu-mă că își ajută familia. Chiar și așa, mi-am spus că vrea să aibă o siguranță. Că dacă ne despărțim, nu rămâne pe străzi. Că are bani de o chirie.

M-am înșelat, iar. La o ceartă destul de mare mi-a spus că ea nu va pleca niciodată din apartamentul meu. Că îmi aruncă toate hainele în stradă și povestește tuturor că am abuzat-o. Că îmi va face probleme la serviciu. Că dacă plec, n-am decât să mă duc dracului, dar casa îi rămâne ei… Vi se pare o poveste SF?

Să nu vi se pară… acum e în casa mea. Am plecat eu, iar ea nu vrea să plece.

Când am vrut să îi iau tatălui ei o mașină m-a făcut ca la ușa cortului pentru că i-aș fi cumpărat un Ford la mâna a doua.

Eu conduc Mercedes, deci tatăl ei merită tot ce e mai bun. Mi-a pus în vedere ca, în cel mai rău caz, să îi iau un Mercedes la mâna a doua… I-am spus că este exclus și că nu am de unde să aloc atâția bani pentru taică-su.

M-a obligat să îi dau o altă mașină pe care o aveam de rezervă. O folosea frati-miu când venea prin țară. Un BMW. Bineînțeles, după ce l-am băgat în service de l-au făcut ca nou. Cum m-a „obligat”? Întâi m-a făcut să mă simt vinovat că îi umilesc tatăl. Apoi că nu fac nimic pentru „femeia pe care o iubesc”. A ținut…

Sunt în transă?
S-au mai întâmplat multe. Îmi repeta constant că nu e nimic de capul meu și am trăit crezând că tot ce zboară se mănâncă pentru că nu am avut probleme financiare. Că habar nu am pe ce lume trăiesc. Dar că ea e femeie serioasă și are grijă de mine.

Îmi controla toate cheltuielile. Nu mai cumpăram nimic fără permisiunea ei. În prostia mea, credeam că vrea familie. Că e feroce pentru că așa știe să își apere teritoriul. Că ea e femeia pe care o căutasem.

…Că accesele ei de furie și gelozie sunt o formă de iubire. Că trecutul dificil a traumatizat-o și nu știe să se poarte altfel. Dar am clacat. Am renunțat la casă doar ca să scap de ea. Nu mai suportam.

Ajunsesem să cred că nu merit nimic decât să îmi fie rău. Că sunt un nemernic, așa cum îmi spune ea. Doar prietenii au reușit, cu eforturi comune, să mă aducă pe linia de plutire. Împreună cu familia mea.

Toți au fost amenințați de ea. Că sunt niște jigodii care vor să ne despartă. Norocul meu că s-au unit și m-au trezit la realitate. M-au ajutat să fac cel mai greu pas: să plec.

Iubita mea însă nu acceptă asta. Nu vrea să plece din casă deși are o grămadă de bani pe care și i-a tot pus deoparte. Iar acum mă amenință că se sinucide dacă o părăsesc. Că își dă foc dacă nu vin să o văd.

Iar eu, în prostia mea, încă mă tem pentru ea. Nu vreau să pățească nimic rău. Eu am respectat mereu femeile din viața mea.

Poate pare ciudat că am lăsat-o în apartamentul meu, dar după trei ani de relație nu aș fi lăsat-o în stradă. Eu nu sunt așa. Nici să mă cert nu știu… deși am antrenament după această relație. Acum încerc să găsesc o soluție să revin acasă fără să o arunc în stradă. Tot sper că va pleca de bună voie.

V-am scris pentru că am îndurat multe. Pentru că am crezut ca un fraier că asta poate fi iubire. Și pentru că încă mă chinui să scap. Încă mă lupt cu sentimentele de vină.

Când atâta timp ai lângă tine pe cineva care îți spune că nu meriți nimic, ajungi să crezi și tu. Credeam că are dreptate să se poarte așa. Că nu ar trebui să o enervez. Că mă iubește și vrea familie. Exact ce voiam și eu.

Și totuși… aveți răbdare când începeți o relație. Eu am mutat-o prea repede acasă la mine. Acasă la ea, acum. Nu am cunoscut-o. Și am plătit.

loading...